Om mare

Inainte ma gandeam ca daca trece o luna fara sa imi vina sa scriu, inseamna ca pot sa inchid blogul. A trecut Iulie fara nici un post, si uite ca e mijloc de August (da CHIAR mijloc! E Sf. Maria - ma intreb de ce nimeni nu ma suna sa ma felicite, hihi). Si imi vine sa scriu. Nu vreau sa para ca nunta noastra a fost un happy end, mai ales partea cu end nu-mi place. Si cum vorbeam si cu sora mea, relatia stabila si frumoasa (si chiar casnicia) nu sunt garantii la o viata fericita. Cel putin pana acuma. Nu inseamna ca nu ma mai supar, ca nu mai plang, ca nu mai am probleme existentiale. Ba chiar am mai multe intrebari si intristeli. Acum mi-e si mai frica decat inainte ca ceva teribil o sa se intample, cu mine sau cu Michael, si nu o sa mai putem fi impreuna. Pornind de la asta mi-am dat seama ieri ca eu nu stiu cum sa fiu om mare. Nu stiu cum sa ma gandesc la viitor - cu optimism, cu teama, sau sa nu ma gandesc deloc? Nimeni nu m-a invatat asta si ma trezesc acuma om mare si nepriceput.

Ieri m-am uitat la agenda mea din primul semestru in America (toamna 2003), si mi-am adus aminte foarte foarte bine de lunile alea. Nu zic ca eram neaparat fericita, ci doar mult mai calma. De atunci au trecut cinci ani, si parca in timpul asta am achizitionat niste ochelari care ma fac sa vad tot ce e trist in jurul meu. Chiar si cand vad ceva frumos, ma ineaca tristetea ca se va termina. Poate luciditatea asta inseamna sa fii om mare, si poate ca intr-o zi o sa imi para bine ca sunt asa lucida. Dar acuma doar ma copleseste.

In rest, as dori sa fac public faptul ca mi-e dor sa ma duc la Cori.