Alin Gavreliuc, psihosociolog şi conferenţiar-doctor la Universitatea de Vest din Timişoara, explică religiozitatea românilor: „Suntem cel mai dus la biserică popor din Europa, după Polonia, dar asta doar la nivelul ritualurilor, religiozitatea nu se converteşte în practici sociale, în implicarea în acţiuni în interesul celorlalţi, dincolo de interesul personal, de asta suntem la coada tuturor clasamentelor la capitolul voluntariat. Religiozitatea românilor înseamnă mai degrabă că îşi încredinţează viaţa altcuiva. Îşi spun «jocurile sunt făcute, destinul meu este decis dincolo de mine, mai bine stau în colţul meu şi o scot eu la capăt».
Este un autism social. Asta vine dintr-o istorie a dependenţei politice şi sociale, din relaţia dezechilibrată cu instituţiile statului care profitau de ei şi atunci oamenii şi-au spus: «O fi ceva dincolo de noi, dacă nu mă pot realiza aici şi acum, îmi pun speranţa în Dumnezeu». E un sindrom sociologic majoritar care descrie o strategie de subzistenţă, de supravieţuire”.
Asta mi-a adus aminte de un gand recurent pe care il am cand ma gandesc comparativ la cercetare pe rasism aici si acolo. Ceea ce cred ca lipseste foarte mult in Romania este sentimentul de eficienta (self-efficacy) - sentimentul ca daca incerc sa fac ceva, am sanse sa reusesc sa schimb situatia - si mai ales sentimentul de eficienta colectiva - daca toti ne punem capul sa facem ceva, o sa reusim sa schimbam mentalitatea. Mi-e uneori ciuda pe cat de mult au americanii acest sentiment, comparativ cu noi. Acasa, chiar daca stim ca nu e ok sa crezi ca minoritatile are trebui spanzuate/aruncate din turnul bisericii (!!!) sau alte cruzimi asemanatoare, ne simtim legati de maini si de picioare. Nu putem face nimic sa schimbam asta. Si atunci tacem, ne retragem in grupul nostru de prieteni alesi, sau plecam departe.
