Cand in acelasi an nasti (natural) gemene, iti termini doctoratul, si te muti pe alt continent cu doi bebelusi hraniti cu lapte matern pompat de 7 ori pe zi, incepi sa crezi ca poti face orice, ca nimic nu iti mai sta in cale. Si totusi e un sentiment periculos, de care ar fi bine sa scap la un moment dat.
Acum nu mai mi-e dor de Romania, dar nici de America, nici macar de casa in care am locuit 4 ani. Nu stiu unde vom locui peste cativa ani, asa ca pentru moment ma bucur de cele o suta de fetze ale lacului Neuchatel. Nu indraznesc sa imi fac niciun plan, nu ma mai atasez de niciun loc. Ca sa fiu hyper-cheesy, tara mea e familia mea, centrul universului e undeva intre Franny si Helena pe patura galbena care serveste drept playmat. E bine? E rau? E normal? E pentru totdeauna?
Am recitit din blog postari de acum cativa ani si mi-am dat seama ca mi-a trecut frematarea. Viata mea a devenit brusc serioasa in Martie 2009 cand am fost trezita la realitatea cruda a naturii umane. De atunci probabil am refuzat sa ma mai amagesc pe mine insami. Sau poate ma amagesc inzecit acum, you never know.
Dar parca mi-e dor de niste sentimentalisme. Asa ca revenim.
Abonaţi-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Un comentariu:
Scrii foarte frumos si imi era dor. Ma bucur de avalansa de posturi. Mi-a placut localizarea centrului universului. As vrea sa puteti circula cu patura galbena peste tot.
Trimiteţi un comentariu