Despre perfectiune

In unele seri, dupa ce culca fetele, ma duc sa alerg pe malul lacului. Nimic impresionant, doar vreo 4-5 kilometri. Dupa ani si ani de incercari, mi-am dat seama ca nu imi place sa alerg cu muzica. Fiecare melodie are ritm diferit, si nu e intotdeauna ritmul in care vreau sa alerg. Asa ca mi-am pus pe iphone niste Ted Talks, pe care am inceput sa le ascult ieri.
Am inceput cu una a lui Elizabeth Gilbert, autoarea lui Eat Pray Love, dar mi s-a facut sila rapid pentru ca respira prin toti porii superficialitate. Am continuat cu alta a unei profesoare de social work din SUA - Brené Brown. Nu cred ca imi place de ea 100%, nu as fi fan infocat, dar mi-au ramas in minte cateva idei. A vorbit despre cercetarea ei referitoare la vulnerabilitate si spunea ca oamenii fericiti pe care i-a cunoscut, oamenii care se simt iubiti, sunt oameni care cred cu adevarat ca merita sa fie iubiti. Si astia sunt oameni care au curajul de a se arata vulnerabili si imperfecti in fata altora - de a cere ajutorul, de a-si recunoaste fricile, de a incerca lucruri noi. Si totusi, noi ne crestem copiii exact invers: le spunem ca sunt perfecti, nemaipomeniti, ca nu e nimeni ca ei, ca sunt cei mai buni. Copiii astia au o stima de sine ridicata, dar la un moment dat vor fi pusi in fata adevarului: sunt imperfecti. Si de acolo incepe o adevarata lupta a omului contemporan, lupta de a fi perfect pentru a se simti merituosi de iubirea celorlalti.

Ceea ce a sugerat Brené Brown ca solutie, mi se pare de bun simt: sa ne crestem copiii cu constiinta faptului ca sunt imperfecti, dar ca merita sa fie iubiti. Sa stie ca si ceilalti sunt imperfecti, dar merita sa fie iubiti. The big unconditional love.

In situatia in care eu inca ma simt un impostor in rolul de parinte, asta mi se pare un lucru simplu si totusi atat de complicat de realizat. Trebuie sa recunosc ca fetele noastre sunt perfect imperfecte. Helena se comporta uneori ca un baiat de clasa a 6-a iar Franny... e mai in urma ca media la dezvoltarea motrica. Abia a invatat sa mearga in patru labe, sa se ridice in picioare, desi danseaza de la vreo 9 luni, haha. Nu stiu de ce, dar in totdeauna mi-am imaginat ca voi avea copii avansati: grasi, care umbla inainte de un an, si vorbesc in propozitii la 13 luni. Niciuna din astea nu se intampla. Si totusi, spre surprinderea mea, nu mi-e greu sa accept asta. Ma bucur ca ma invata de mici ca sunt imperfecte but worthy of love.