De ce mi-e greu sa accept teoriile moderne de parenting, alea cu atasament si sacrificiu :
1. Pentru ca implica idolatrizarea copilului. Bebelusul devine imaginea a tot ce e pur si frumos pe lume, lumina care ne calauzeste in viata, noul adevar, noul sens. Mi-a mai ramas o bruma de credinta religioasa, si credinta asta include convingerea ca nu e bine sa idolatrizam oamenii de langa noi. Pe langa asta, simt eu asa ca nu e bine nici pentru copil, pentru ca fiind pus pe un asemenea piedestal nu are cum sa nu dezamageasca la un moment dat. Toate visele pe care le investim in ei vor apasa greu in traistuta lor. Copiii nostri sunt oameni, ne vor dezamagi, vor avea esecuri, vor gresi, si la un moment dat vor pleca de acasa. E deja a doua carte pe care o citesc despre generatiile actuale de copii care au fost crescuti cu sentimentul ca sunt speciali, unici, si pot face orice (prima aici, a doua aici). Statistic vorbind, e imposibil sa fim toti ‘speciali’ si daca ne indoctrinam copiii cu ideea asta, vor suferi diverse dezamagiri atunci cand isi dau seama ca sunt doar oameni ca toti ceilalti.
2. Pentru ca reduce eu-rile parintilor la doar unul – cel de parinti. Iar eu cred ca fiecare din noi avem multiple eu-ri – de parinte, de partener, de prieten, de cercetator, de profesor, de artist, etc. Si se pare ca oamenii care au mai multe eu-ri pe care le ingrijesc cum se cuvine sunt mai fericiti si mai adaptabili. De aceea nu cred ca sacrificarea celorlalte eu-ri aduce mari beneficii parintilor si chiar copiilor pe termen lung.
3. Pentru ca nu e intotdeauna posibil. Poate asta e cel mai important motiv, poate ca e frustrarea mea. Eu nu am reusit sa imi ‘port’ gemenele deodata, mi-a fost greu sa le alaptez la cerere deodata, sa dorm cu amandoua in pat, sa raspund la cel mai mic scancet al fiecareia (pentru ca de cele mai multe ori scanceau in tandem). Desi, ca mama de gemeni, cel mai greu lucru ramane ca nu m-am putut niciodata concentra doar pe una din ele 100%, ma intreb uneori daca nu e mai bine asa, pana la urma… pentru ca m-a salvat de la un parenting obsesiv, pe care firea mea un pic obsesiva l-ar fi imbratisat din prima.
Pana la urma, fiecare face cum ii spune inima.
Abonaţi-vă la:
Postare comentarii (Atom)
3 comentarii:
aaaa...pai atasamentul (attachment parenting) nu inseamna nici macar una singura din chestiile alea pe care le zici tu acolo :)
nu e vb de sacrificu, anularea eului, copilul idol, asta e tot un soi de abuz si se ajunge la frustrari mari de tot de ambele parti.
Attachment parenting inseamna sa introduci copilul in viata ta in mod natural, nu sa te centrezi tu in jurul lui.
Altfel, binele copilului desigur ca primeaza in orice, nici nu se pune problema sa se considere sacrificiu.
Cin crede ca se sacrifica, mai bine da copilul la Bunici ;) copiiilor le fac rau angoasele sacrificiilor parintilor.
I'm happy to visit your blog, really hope to become your friends so can view the latest content in your blog,
kitchen renovation costs
regards.
Eu cred - fara a fi vreo "initiata" in domeniu - ca AP inseamna, cum zice si Dege mai sus, firesc. Inseamna sa iei copilul si tot ce inseamna el firesc.
Copiii nu-si dezamagesc niciodata parintii, stiu din proprie experienta, fara sa fi avut niste parinti permisivi, sau AP. Ii ingrijoreaza, ii necajesc, dar nu-i dezamagesc niciodata. Cred ca, mai putin decat orice, AP inseamna investirea copilului cu asteptarile proprii de parinte.
Eul parintelui nu e subjugat rolului de parinte, ci se imbogateste cu acest rol.
Ceea ce se cheama AP nu e decat disponibilitatea parintelui pentru copilul sau, e firescul rolului de parinte. Ca au venit unii si i-au spus AP, e o conventie umana, cum toate cele ce traim sunt denumite conventional.
Tehnic vorbind, nici nu poti concentra atentia ta 100% pe un singur copil, cand ai doi. Fie ca sunt gemeni, fie ca sunt de varste diferite. Proportional, evident ca ai facut 100% pentru fiecare dintre ele :-). Ai dat 50% din atentia ta uneia, insa nevoile lor au fost satisfacute 100%. Aa vad eu lucrurile.
Trimiteţi un comentariu