Usurare

In fiecare zi merg si vin pe jos de la servici, daca nu tot drumul, macar partial. 4 kilometri incolo, 4 inapoi. Si in fiecare zi am un zambet pe buze, cand vin de la servici pentru ca ma gandesc ca o sa le vad pe Helena si Franny, iar cand merg la servici pentru ca ma gandesc ca o sa imi vad colegii. Despre Helena si Franny am mai zis, asa ca acum zic despre colegi. Manuel e probabil primul pe care l-am cunoscut, dar pe atunci mi se parea foarte serios. Acum tot ce zice ma face sa rad, si mai ales amintirea pozei pe care a trimis-o din greseala unei colege ca sa fie pusa pe saitul universitatii: era el in timpul facultatii, la Berlin, cu bratele desfacute in aer, in fata unui magazin care se chema Manuel. Apoi am cunoscut-o pe A., care pare durosana, dar de fapt nu e. Cu ea mananc la pranz in fiecare miercuri, o saptamana vorbim in franceza, cealalta in engleza, si tot asa. Apoi e P., colega mea de birou si ea post doctoranta, frumoasa si desteapta, si sincera cum as vrea si eu sa fiu. Cu ea facem planuri de mers la Geneva in februarie si in Japonia la vara. Si bem cafea, ceai, mancam ciocolata. Mai e D., careia ii place sa stea la noi acasa cu orele si sa se joace cu fetitele. Ma surprinde de multe ori cu gandurile si observatiile ei bine inchegate. Si G., singurul de care nu ma simt aproape, dar pe care il simt ca pe un om onest, genul de om care alege intotdeauna calea mai grea pentru ca e cea mai cinstita.

Si gandindu-ma eu la ei, colegii mei, mi-am dat seama cat de usurata ma simt sa fiu aici, sa nu mai fiu in America. Relatiile acolo aveau atatea reguli pe care incercam sa le invat. Si regula principala era sa TE FERESTI CA DE DRACU DE A FI ANORMAL, de a fi clasat drept weird, disfunctional, sau ... diferit. Si culmea, toti eram asa, weird, disfunctional, and different. Dar in loc sa acceptam asta si sa ne imprietenim cu adevarat, stateam frumos la distanta si pretindeam ca suntem normali.

Dear America, every day I miss you less and less.

Haine, timp, si fete

Intotdeauna mi-a fost ciuda pe oamenii ordonati, care stiu unde le este fiecare obiect, care isi respecta obiectele, iar hainele ii tin ani de zile. Hainele mele nu mai inseamna nimic, le port o data si par imbatranite. O fi de vina si faptul ca am acces la ele, ca pot sa imi cumpar ceva in fiecare saptamana daca vreau, deci nu mai simt ca sunt ceva special.

Uneori in drum spre servici intru intr-un magazin, incerc niste haine, si imi dau seama ca nu prea au mare rost. Toate par la fel, o ieftina productie de masa care imi sta prost. Sau poate doar ma amagesc, ca sa nu dau vina pe mine ca nu am slabit inca dupa sarcina.

***

Uneori ma surprinde cum unii oameni dupa 30 sau 40 de ani de viata inca nu stiu sa aprecieze corect timpul si cat dureaza sa faca ceva. Asta inainte de a face. Si de fiecare data sunt suprinsi - a tinut mult mai mult decat credeam! Mi-a luat mult mai mult timp decat planificasem! Pai daca iti spui asta de fiecare data, nu inveti, in timp, sa iti corectezi estimarile?

***

Azi sunt singura cu fetele, Michael merge sa isi depuna CV-ul la niste scoli. Am emotii. Sunt asa diferite de acum cateva luni cand stateam eu ce ele acasa! Acum mananca cu lingurita de trei ori pe zi, stau in fund, se taresc prin camera, etc. Sper sa nu uit elemente importante, cum ar fi sa le dau de mancare.

A toute!

Invincible

Cand in acelasi an nasti (natural) gemene, iti termini doctoratul, si te muti pe alt continent cu doi bebelusi hraniti cu lapte matern pompat de 7 ori pe zi, incepi sa crezi ca poti face orice, ca nimic nu iti mai sta in cale. Si totusi e un sentiment periculos, de care ar fi bine sa scap la un moment dat.

Acum nu mai mi-e dor de Romania, dar nici de America, nici macar de casa in care am locuit 4 ani. Nu stiu unde vom locui peste cativa ani, asa ca pentru moment ma bucur de cele o suta de fetze ale lacului Neuchatel. Nu indraznesc sa imi fac niciun plan, nu ma mai atasez de niciun loc. Ca sa fiu hyper-cheesy, tara mea e familia mea, centrul universului e undeva intre Franny si Helena pe patura galbena care serveste drept playmat. E bine? E rau? E normal? E pentru totdeauna?

Am recitit din blog postari de acum cativa ani si mi-am dat seama ca mi-a trecut frematarea. Viata mea a devenit brusc serioasa in Martie 2009 cand am fost trezita la realitatea cruda a naturii umane. De atunci probabil am refuzat sa ma mai amagesc pe mine insami. Sau poate ma amagesc inzecit acum, you never know.

Dar parca mi-e dor de niste sentimentalisme. Asa ca revenim.